Criticul Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că 'e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji şi fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine ştie ce problematici interne. Oamenii râd, petrec şi se bucură. (...) Caragiale, cel mai naţional scriitor, cel care a înţeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect. Românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie astăzi.'
Scriitorul Alexandru Paleologu arăta că 'spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastă o acţiune socratică şi în aceasta constă importanţa incomparabilă, fundamentală, a acestui aşa-zis negativist. Prin reducere la absurd; prin maieutică şi dialectică el tindea să aducă societatea la cunoaşterea de sine şi la o conştiinţă morală. Dialogurile lui din comedii şi din momente au ceva din arta dialogului socratic. Însăşi sociabilitatea acestui om, prezenţa sa ironică, interpelativă, în forul public, e de aceeaşi natură cu a lui Socrate. De asemenea şi solitudinea lui şi distanţarea lui scrutătoare. Ca Socrate, avea sentimentul că e inspirat şi cenzurat interior de un demon: ochiul eternităţii ce-i supraveghea din spate scrisul. Tot ca Socrate, a fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetăţii şi perverteşte spiritele şi, de fapt, a trebuit să bea şi el destulă cucută.'
Conform lui Florin Manolescu, 'Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu clasic şi realist, care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, aşa după cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar şi un genial dialectician, capabil să exprime cu egală strălucire în toate momentele carierei sale, în teatru şi în proză, în schiţele telegrafice din varianta momentelor sau în povestirile de mai mari dimensiuni din Schiţe nouă, în fine, în publicistica de partid sau în literatura epistolară. În acelaşi timp, prin refuzul de a se inhiba în faţa tabuurilor estetice şi sociale din epoca în care a trăit, Caragiale s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a avansat cel mai mult în direcţia înţelegerii mecanismelor de existenţă ale unui text literar, dar şi în direcţia descifrării resorturilor profunde ale specificului nostru naţional'.
E.Lovinescu consemna 'Caragiale e omul care împinsese până la extrem arta de a concentra si de a mărgini în linii elementare si expresive (...) Bătrânul mester înpinsese dragostea verbală până la măsuri neobisnuite ; slefuind vorbele , le redusese la rolul lor necesar în economia frazei .'
Ştefan Cazimir aprecia că: 'Întreaga operă comică a lui Caragiale argumentează, cu diferenţe neglijabile de la un compartiment la altul, concepţia sa fixistă asupra caracterelor. O definiţie mai atentă a acesteia va observa că evoluţia, admisibilă numai retrospectiv, ca un proces finit de cristalizare a caracterului, exclude în genere ipoteza unor mutaţii ulterioare. Raportând conformaţia morală a personajelor la graficul mişcării lor pe scara poziţiilor sociale, se constată că figurile reliefate cel mai puternic au fost surprinse în epoca unei concreţiuni definitive între situaţie şi caracter.'
Şerban Cioculescu, în lucrarea sa 'Viaţa lui I.L. Caragiale' scria: 'Dator cu o privire sintetică, cercetătorul este îndemnat să aleagă din diversitatea trăsăturilor pe aceea fundamentală, generatoare a reacţiunilor morale. Unii contemporani au fost minunaţi de 'impresionabilitatea' neobişnuită a lui Caragiale, în care au văzut chezăşia temperamentului de artist şi cheia variabilităţii în atitudini, comportări şi îndeletniciri. Această impresionabilitate nu vibrează însă în atingere cu formele plastice, cu universul deschis simţurilor. Ea este de ordin pur intelectiv. Calitatea dominantă a lui Caragiale este inteligenţa. Cultivată, s-ar fi orientat către o disciplină intelectuală de specialitate. Alţi contemporani s-au lăsat impresionaţi de cultura vastă adunată de scriitorul autodidact. Prin puterea apreciabilă de asimilare şi prin specularea abilă a ideilor sau cunoştinţelor însuşite din ajun, actorul neîntrebuinţat şi-a putut juca rolul de om de cultură generală. Inteligenţa lui Caragiale se găsea însă pe tărâmul propriu, în intuirea oamenilor cu discrepanţe între aparenţă şi esenţă. Afilierea literară la Junimea şi desăvârşirea operei în spiritul junimist, chiar după emanciparea bruscă, se lămureşte psihologic prin afinitatea intelectivă cu principiile ei conducătoare. N-a fost o adeziune teoretică, ci orientarea firească a unei inteligenţe concrete. Materializându-şi viziunea în oameni caricaţi, a atacat prostia, noţiune vagă, cu sensul inadecvării între pretenţie şi realitate.'
AGERPRES
Postări
