A treia putere

Dacă Legislativul s-ar cuveni să devină prima putere în stat, dar nu prea îşi găseşte cadenţa, iar Executivul joacă cartea celei de-a doua puteri, fiind, în realitate, singura care contează, cea de-a treia putere, Justiţia, se regăseşte surghiunită în banca acuzării.

Departe de a fi un fenomen românesc, situaţia poate fi identificată în forme specifice şi în unele ţări în care până de curând exigenţele democratice erau ceva mai atent respectate decât pe la noi, precum Franţa şi Italia. Oricum, în România încercarea târzie a judecătorilor de a-şi câştiga locul de putere în stat e privită cu reticenţă nu doar de politicieni (care fiind antrenaţi în exercitarea celorlalte două puteri încearcă să elimine Justiţia ca pe o sursă de incertitudine), ci şi de presă şi o bună parte a opiniei publice. Confuzia promovată de legislaţia românească între judecători şi procurori, consideraţi împreună magistraţi, a contribuit şi ea la dramatizarea unui conflict de putere şi legitimitate care ilustrează la rândul său criza de regim prin care trece România. Ceea ce se întâmplă cu Justiţia este doar un episod din lupta pentru controlul puterii. O dovadă în plus că regimul politic românesc, la douăzeci de ani de la căderea ceauşismului şi la 19 ani de la adoptarea Constituţiei, este încă în faza iniţială.

Presa sau opinia publică nu a iertat judecătorilor cererile privind menţinerea nivelului ridicat al salarizării. Toate încercările, nu tocmai inspirate în termenii comunicării publice, de a-şi menţine vechile drepturi salariale au fost privite ca acţiuni ce urmăresc conservarea unor privilegii oarecum „aristocratice“. Iar pe timp de criză economică severă, precum cea în care se află România, aceasta pare deja un exces. Pe de altă parte, faptul că instanţele de judecată s-au pronunţat asupra drepturilor salariale ale magistraţilor a fost prezentat ca un conflict de interese. Cine însă ar putea judeca, într-un stat de drept, un caz adus în faţa instanţelor în afara judecătorilor? Iar atunci când medicii diagnostichează în cazul altor medici să fie tot conflict de interese? Pentru o bună parte din români nu doar că Justiţia nu apare ca o putere reală. Dar după toate aparenţele nici nu este dorită astfel. Afectaţi de prezumţia de parţialitate, judecătorii au ajuns să fie acuzaţi de orice, de la subminarea economiei naţionale până la criza politică. E ca şi când justiţia, iar nu politica, ar fi responsabilă de direcţia ţării.
Dacă în România atacul împotriva judecătorilor pleacă de la chestiuni triviale precum banii, în Franţa sau în Italia, magistraţii sunt vizaţi pentru că au anchetat politicieni precum Sarkozy şi Berlusconi.

Să fie oare şi acţiunea concertată împotriva judecătorilor din România un atac preventiv? Atât unii oameni de afaceri, cât şi unii politicieni au tot interesul să marginalizeze justiţia. Şi mai ales să scadă şi mai mult încrederea în capacitatea judecătorilor de a fi imparţiali. Dar cum ar putea să analizeze imparţial un judecător cu un salariu de doar 1.000 de euro un caz care implică sume de sute de milioane sau miliarde de euro? Câtă forţă morală ar trebui să aibă pentru a rezista tentaţiei?

În fond, problema nu este una de salarizare, ci de filozofie a guvernării. Şi când politicienii nu doar că nu agreează justiţia ca exerciţiu independent, ci şi urmăresc să o transforme într-o anexă docilă a Executivului, zilele democraţiei, chiar şi de faţadă, sunt numărate.Atacarea inamovibilităţii judecătorilor, precum şi a imunităţii sau a mandatului reprezentativ al parlamentarilor reprezintă mai mult decât un fapt divers. Că multe din sentinţele date de instanţe sunt discutabile, că unii judecători nu sunt suficient de experimentaţi, e una, dar când toate acestea devin argumente pentru a transformare justiţia într-o cenuşăreasă, e altceva. Iar Cenuşăreasa, ştim bine, şi-a dorit să fie luată în căsătorie de Făt-Frumos, nu să-l judece!

COTIDIANUL - Cristian Pirvulescu

PS: În toată gălăgia isterică a presei, gălăgie făcută şi nu născută, acest articol va trece, probabil, neobservat;păcat, căci după un nebun uşor se ia lumea, dar după unul cu minte mai rar...Şi mă întreb -când vom avea un Tangentopoli la malul Dâmboviţei ?